Eu când vreau să fluier, (poate nu) fluier

Incidentul petrecut pe Arena Națională cu ocazia concertului trupei Coldplay, când un tânăr artist rom a fost fluierat pentru că a îndrăznit să maculeze un spectacol adresat unui public de nișă cu un moment muzical agreat de un public mult mai numeros, a adus din nou în atenție subiectul manelelor, care asemeni altor teme polarizează societatea românească.

Au fost voci, deloc puține, și nicidecum doar ale unor etnici romi, care au considerat gestul spectatorilor care au fluierat ca fiind discriminator și chiar rasist, deloc justificat în contextul în care inițiativa le aparținuse celor de a Coldplay, al căror turneu stă sub semnul incluziunii și al diversității. Ok, putem înțelege că unora nu le place un anumit gen de muzică, dar acesta nu este un motiv să strice un moment artistic. Mai pe scurt, Babasha a fost bun pentru Coldplay, dar nu și pentru spectatorii români, care au plătit „fără număr” pe bilete și așteptau probabil „dedicațiile”.

Sunt însă și foarte multe voci care spun că problema nu este cu muzica manelelor, și poate nici cu interpreții, ci cu textele acestora și cu modul de viață pe care îl promovează, care este și antisocial, și anticultural, ba chiar și la limita legii.

Criticii acuză manelele de promovarea unor valori discutabile, precum ostentația materială, misoginia și violența. De asemenea, manelele sunt adesea criticate pentru calitatea lor artistică percepută ca inferioară și pentru influențele lor culturale „străine” de tradiția românească.

Pe de altă parte, susținătorii genului argumentează că manelele sunt o formă autentică de expresie culturală, care reflectă realitățile sociale și economice ale multor români. Pentru mulți, manelele reprezintă o modalitate de a-și exprima bucuriile și durerile, de a celebra momentele importante din viață și de a-și găsi propria identitate culturală.

Apărute în peisajul muzical românesc la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, manelele își au rădăcinile în muzica lăutărească și în diverse influențe muzicale balcanice, turcești și arabe. La început, acest gen era practicat în principal de romi și era considerat o formă de expresie culturală a acestora. Cu timpul, manelele au fost influențate de genuri moderne, precum pop, hip-hop și dance, ceea ce a contribuit la popularitatea lor crescută în rândul tineretului, fiind adoptate rapid și de alte grupuri sociale.

În ce privește textele manelelor, ele sunt despre dragoste, suferință, trădare, bogăție, viața de zi cu zi, la fel ca și textele altor genuri muzicale, care însă nu sunt repudiate. Cântecele hip-hop, de exemplu, au texte mult mai violente, mai pline de trivialități, incită la consumul de droguri, dar nimeni nu consideră asta subcultură.  Sunt însă puși la zid maneliștii, fără a li se acorda nicio clipă circumstanța atenuantă că sunt un grup social defavorizat, discriminat pe scară largă, care a petrecut sute de ani în robie și care, prin această muzică au găsit o supapă de refulare, care reușește, mai bine decât orice alte programe guvernamentale, să contribuie la reconcilierea romilor cu alte categorii etnice sau sociale.

Pentru mulți dintre cei care ascultă manelele, acest gen muzical este mai mult decât o simplă preferință artistică – este un mod de viață. Cultura manelelor include un stil vestimentar specific, adesea opulent și strălucitor, precum și o atitudine de mândrie și rezistență în fața dificultăților. Petrecerile și evenimentele unde se cântă manele sunt ocazii importante pentru comunitate, oferind oportunități de socializare și celebrare.

Dacă putem lăsa la o parte prejudecățile, vom putea realiza că acest gen muzical rămâne un simbol al rezistenței culturale și al adaptabilității, demonstrând capacitatea artei de a transcende granițele și de a uni oamenii prin experiențe comune.

Nicolae Păun, Președinte Asociația Partida Romilor ProEuropa

Romedia.news
Romedia.news

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *